UE câștigă de pe urma alegerilor legislative din Italia?

De Tana Foarfă, Bogdan Deleanu și Larisa Rusu

La fel cum se amestecă delicat ingredientele pentru a oferi echilibrul unei pizza, așa și partidele politice formează alianțe extrem de schimbătoare și neuniforme pentru a oferi peisajul politic din Italia. Instabilitatea este trăsătura caracteristică a politicii din Italia, care a schimbat 64 de guverne și numeroși prim-miniștri după cel de-al Doilea Război Mondial. De la ultimele alegeri până în prezent, s-au creat noi partide, s-au schimbat ideologii, sistemul electoral a fost reinventat, dar natura democratică a rămas puternică.

Alegerile de duminică sunt un test în primul rând pentru stabilitatea celei de-a treia economii a zonei euro, pentru sentimentul populist ce predomină acum în Italia dar și pentru valul de euroscepticism ce a fost prezent în Italia încă de la începutul crizei economice.

5 ani de politică italiană

Situația actuală este tensionată din cauza unui cumul de evenimente derulate în ultimii 5 ani. După alegerile din 2013, niciunul din principalele partide nu reușește să obțină majoritatea, astfel Partidul Democrat este nevoit să formeze o coaliție și se constituie astfel cabinetul lui Enrico Letta. La scurt timp după, Silvio Berlusconi lansează un nou partid, “Forza Italia”, și anunță că partidul său se va opune guvernului Letta, provocând o scindare de poziție în vechiul său partid (Poporul pentru Libertate). După ce Matteo Renzi este numit secretar al Partidului Democrat, tensiunile cresc, iar Letta este forțat să demisioneze.

Renzi formează un nou guvern cu aceeași coaliție, profitând de alegerea unui coleg de-al său de partid în funcția de președinte al Republicii și promovează mai multe reforme de creștere economică, o reformă a administrației publice și legalizarea căsătoriilor de același sex. Fluxul masiv de refugiați din Libia venind în porturile din sudul Italiei și problema migrației ilegale aduc critici asupra guvernului și a incapacității sale de gestionare a situației, iar acesta este forțat să demisioneze, mai ales după ce o parte din noua sa lege electorală este declarată neconstituțională de către Curte.

Colegul de partid al lui Renzi, Paolo Gentiloni, îi ia locul, iar un an mai târziu, președintele Sergio Mattarella dizolvă parlamentul și pregătește alegătorii pentru votul din 4 martie 2018.

Un nou sistem electoral

Dacă scena politică italienească a fost mereu o arenă complexă a alianțelor efemere și partidelor numeroase, aceasta se datorează unui sistem anume. Fostul premier Matteo Renzi a reușit să reformeze procesul electoral pentru camera deputaților, însă reforma constituțională pentru diminuarea numărului de senatori a fost respinsă prin referendum.

Dat fiind că acest rezultat a dus la un sistem electoral inconsistent, parlamentul a adoptat în octombrie 2017 o nouă lege electorală (Rosatellum), numită după liderul partidului democrat din Camera Deputaților, Ettore Rosato. Aceasta presupune că 37% din locurile fiecărei camere vor fi alocate prin vot direct (oferite candidaților cu cele mai multe voturi care sunt aleși în mod direct să își reprezinte circumscripția), iar 63% din voturi vor fi alocate în mod proporțional (distribuite partidelor în mod proporțional cu rezultatul obținut la nivel național). Această lege este în vigoare pentru alegerile din luna martie 2018.

Alegătorul are astfel 3 opțiuni pe buletinul de vot:

• Pune ștampila pe simbolul unei liste de partid; în această situație și candidatul ales direct care e susținut de acest partid primește automat un vot.
• Pune ștampila pe numele unui candidat și pune ștampila pe simbolul unei liste de partid care îl susține; alegătorul nu poate vota simultan în mod direct pentru un candidat și pentru o listă de partid care nu conține numele candidatului.
• Pune ștampila pe numele candidatului, fără să indice o listă; în acest caz, lista care conține numele candidatului primește automat un vot.

Partide și coaliții

Peisajul politic din Italia a fost mereu caracterizat de coaliții, din cauza numărului mare de partide și a sistemului electoral care face improbabile șansele ca un partid să obțină singur majoritatea. Deși există partide cu vechime, apariția unor partide mici (majoritatea de la nivel local) a fost necesară, din cauza fragmentării mari a electoratului și tendinței populiste a alegătorilor. Nu e de mirare că, pentru alegerile legislative, partidele mari au făcut coaliții cu partide mai mici, că partide regionale s-au unit sau că ideologiile au adus împreună mai multe partide.

Se disting astfel două mari coaliții: cea de centru-stânga, condusă de Partidul Democrat și cea de centru-dreapta, condusă de Forza Italia, însă mai există încă 10 partide și coaliții care sunt în cursa pentru locurile din Parlament:

Cu toate acestea, există și coaliții aparte, între partide cu viziuni diametral opuse în politici cheie. Spre exemplu, coaliția de centru-dreapta este condusă de un partid în teorie pro-european, afiliat la Grupul Partidului Popular European al Parlamentului European, însă are ca parteneri 2 partide eurosceptice. Este adevărat totuși că în ultima vreme nu au fost la fel de pronunțate sau de vocale împotriva Uniunii.

Însă este greu de imaginat cum o astfel de coaliție, odată ajunsă la guvernare, ar putea avea o politică externă solidă sau credibilitate reală. Pozițiile partidelor ce o formează sunt diferite la nivel ideologic, iar la nivel declarativ lucrurile sunt și mai maleabile. Această confruntare de poziții este explicabilă doar dacă ne gândim că alianțele sunt concepute pentru a atrage electoratul din mai multe regiuni ale țării. Liga este un partid din nord, care s-a aliat cu Forza Italia, un partid din sud. Indiferent de ideologie, vor avea parte de mai multe voturi într-o coaliție, dacă fiecare din cele 2 partide reușește să își convingă regiunea din care provine să îi aleagă la vot.

Mult populism, mai puțin euroscepticism

Italia are o scenă politică extrem de diversă, oferta partidelor existente conținând și doze mari de populism sau extremism. Populismul este de fapt un curent prezent de foarte mult timp în Italia, din cauza electoratului cu rădăcini locale și regionale foarte puternice și o mare lipsă de interes pentru informații sau detalii despre restul lumii sau chiar al țării. Acest curent a alimentat și criticile față de Uniune și a dus la creșterea euroscepticismului în Italia.

Cu toate acestea, lucrurile par acum pe cale să se schimbe. Dacă în ultimii ani euroscepticismul partidelor italiene a fost alimentat de criza refugiaților, imigrația ilegală și situația economică a țării, se observă în această campanie electorală că valul campaniilor anti-europene s-a diminuat. Vocile liderilor principalelor partide eurosceptice aflate în cursă s-au mai domolit, iar cereri precum organizarea unui referendum pe ieșirea Italiei din zona euro (Liga) sau criticile aduse gestionării crizei economice în zona euro (Forza Italia) au dispărut din discursuri.

Matteo Renzi a organizat un eveniment pro-european în Milano, oferind cadrul unei dezbateri cu rivalii săi asupra federalismului european. Zilele astea, nici măcar Silvio Berlusconi nu mai este critic la adresa Germaniei, și nici Mișcarea 5 Stele nu pare să mai militeze împotriva Uniunii, candidatul lor pentru funcția de premier, Luigi di Maio declarând în Le Monde că partidul lui este pro-european.

Conform Politico, această schimbare s-ar datora mai multor factori, printre care ușoara ameliorare a statutului economic al țării, influența viziunii Președintelui Macron asupra Europei care a fost intens promovată de Matteo Renzi, dar și faptul că 61% din cetățenii italieni consideră că Uniunea Europeană ar trebui să ia mai multe decizii politice, în detrimentul deciziilor naționale, indică raportul Delors.

Principalii actori și programele lor

În final, avem 3 actori cu șanse reale de a forma noul guvern, iar programele lor politice sunt destul de variate și foarte ambițioase pe alocuri:

1. Programul coaliției de centru-stânga adresează în principal teme precum reducerea presiunii fiscale asupra familiilor și companiilor, precaritatea pieței muncii, indemnizații pentru cei aflați în incapacitate de lucru și reprofilarea ecologică a centralelor pe bază de cărbuni, investiții în învățământ, cultură și cercetare.

Partidul Democrat (PD) – secretar general Matteo Renzi

PD este momentan cel mai mare partid ca număr de parlamentari și principala forță politică de centru stânga din Italia. Potrivit manifestului lor, partidul intenționează să consolideze, în Europa și în lume, un câmp reformist și eurofil de centru-stânga. La nivel european, PD face parte din Grupul Socialiștilor Europeni.

Renzi promovează crearea locurilor de muncă și subliniază rezultatele inițiativei “Jobs Act” (prin care au fost create un milion de locuri de muncă), salariu minim garantat, egalitatea salariilor intre femei și bărbați, reducerea ratei de șomaj generală sub 9% și pe cea a tinerilor sub 22%. Dorește să creeze investiții majore în infrastructura țării,  în școli și universități  dar și în exportul mărit de bunuri “Made in Italy”. La capitolul UE, Renzi este un susținător al lui Macron dar promovează și viziunea federalistă a partidului și propune o Europă mai democrată, cu un Președinte al Comisiei ales în mod direct și unificarea președinților Comisiei și al Consiliului, un Ministru de Finanțe al Europei și liste de votare trans-naționale. De asemenea, PD propune ca UE să joace un rol mai important în crizele internaționale, în special în Africa, iar statele membre să își asume responsabilitatea în gestionarea crizei imigranților.

2. Coaliția de centru-dreapta

Uniunea a ajuns la un compromis de 10 obiective principale, printre care se numără tăierea taxelor și introducerea unei taxe fixe (propusă de liderul partidului Lega, Matteo Salvini și susținută de Berlusconi), conform căreia contribuabilii ar trebui să plătească un procent egal indiferent de venit. Astfel, fiecare contribuabil ar plăti o taxă fixă (spre exemplu 20%).

Această propunere a ridicat probleme de legitimitate, deoarece contrazice articolul 53 al Constituției care spune că fiecare cetățean participă la cheltuielile publice în funcție de capacitățile lor financiare de contribuabili. Uniunea centru-dreapta mai propune mărirea pensiilor, învestirea în infrastructura din sudul țării, abolirea legii Fornero (care a înăsprit sistemul de pensii, făcând parte din pachetul de austeritate din 2011). Cifrele sunt puține și nu se știe deocamdată cum vor fi realizate aceste promisiuni electorale. Conform criticilor, simpla abolire a legii Fornero ar costa între 15 și 20 de miliarde de euro. La nivel european, Uniunea se declară împotriva politicilor de austeritate și doresc recuperarea suveranității naționale din punct de vedere juridic. De asemenea, ei doresc reluarea controlului frontierelor și promovează intens proiectul de Plan Marshall pentru Africa.

Forza Italia (FI) – secretar general Silvio Berlusconi

Berlusconi este un susținător al Uniunii Europene, însă este un critic vocal al politicilor de la Bruxelles. Politica sa externă a respectat mereu liniile Uniunii, în ciuda faptului că Berlusconi este prieten bun cu Vladimir Putin. Dorește menținerea monedei euro și promovează o creștere a pensiilor la 1000€ pe lună, practic dublul pensiei curente. Mai nou, Berlusconi s-a pus în lumina reflectoarelor ca un mare promotor al drepturilor animalelor, introducând în discursul său elemente precum stoparea taxelor TVA pe mâncarea pentru animale și consultații gratuite la veterinar.

3. Mișcarea 5 Stele (M5S)

M5S propune nu mai puțin de 22 de inițiative în programul electoral, unde se vorbește despre tăierea a “400 de legi inutile”. Calul de bătaie al programului este venitul de bază necondiționat, prin care M5S promite un venit de 1.630€ lunar oricărei familii aflate în dificultate economică, în care ambii părinți sunt șomeri, iar copiii au vârste mai mici de 16 ani. Ei propun și o pensie obligatorie de minim 780€ pe lună pentru toți pensionarii.

În ceea ce privește migrația, M5S dorește repartiția solicitanților de azil în toate state membre, punând accentul pe concretizarea procedurilor de recunoaștere a statutului de refugiat și propunând 10 mii de noi posturi în comisiile teritoriale pentru a verifica dacă un imigrant are dreptul de a rezida sau nu pe teritoriul italian. Cât despre UE, cei de la M5S doresc abolirea politicilor de austeritate legate de moneda unică, revizuirea radicală a tratatelor cu soluții alternative pentru moneda Euro și o alianță mai puternică cu țările din Europa de sud.

4. În ceea ce privește tânărul partid de stânga Liberi și Egali (LeU), clasat al patrulea ca importanță, principalele cuvinte cheie din programul electoral sunt învățământ și cercetare, liderul partidului anunțând deja de ceva vreme că dorește eliminarea taxelor universitare. În sectorul pieței muncii, LeU propune printre altele reducerea orelor de lucru, anularea diferenței salariale dintre bărbați și femei și o reconstruire a economiei cu promovarea politicilor ecologice.

La capitolul imigrare, se dorește un sistem unic de azil european și acordarea cetățeniei italiană a celor născuți pe teritoriul italian sau celor care au completat un ciclu de studii în Italia. Se opun propunerii de taxă fixă și doresc utilizarea tehnologiei pentru a lupta împotriva evaziunii fiscale. În ceea ce privește UE, LeU se declară contra “derivei tehnocratice” care a acaparat Europa și pentru o Europă mai justă, democratică și solidară, unde Parlamentul European să joace un rol mai important.

Cu toate acestea, se observă în perioada premergătoare alegerilor că liderii partidelor politice au încetat să își citeze programele electorale în discursurile publice, de unde cifrele care ar trebui să susțină reformele propuse lipsesc în majoritate. Conform criticilor, venitul de bază necondiționat propus de M5S ar costa pe puțin 30 de miliarde de Euro, metoda “Back to Maastricht” propusă de PD-ul lui Renzi ar crește deficitul cu aproape 15 miliarde, iar versiunile de taxă fixă propuse de centru-dreapta sunt practic folosite doar în state mici fără sistem social solid (America Latină sau Arabia Saudită). În plus, cetățenii italieni tind să voteze cu persoana care reprezintă partidul, iar aici Silvio Berlusconi sau Matteo Renzi au un avantaj datorită vizibilității lor.

Ce spun sondajele?

Toate sondajele arată că niciun partid nu va reuși să obțină o majoritate (adică un prag de 40% din voturi, așa cum e menționat în noua lege electorală), așa că ele vor fi, din nou, obligate să formeze o alianță pentru guvernare. Dar chiar și în coaliție, șansele sunt ca aceste asocieri să nu rămână așa cum apar în acest moment.

Conform graficelor Reuters, coaliția cu cele mai multe șanse este cea de centru-dreapta, care se pare că va reuși să obțină cam 35% din voturi. Cu toate acestea, chiar dacă partidul lui Berlusconi va obține mai mult decât Liga (sondajele arată un rezultat strâns pentru amândouă, între 13 și 15%), Berlusconi tot nu va putea să fie premier deoarece are interdicție în a deține o funcție publică pe o durată de 6 ani, din cauza condamnării sale pentru evaziune fiscală. În acest caz, un posibil favorit la funcția de premier este actualul Președinte al Parlamentului European, Antonio Tajani, un protejat vechi de-al lui Berlusconi.

Urmează apoi Mișcarea 5 Stele, care este cel mai popular partid aflat în cursă singur, 28%. Termometro Politico confirmă că Mișcarea 5 Stele va obține undeva la 26% din voturi. Totuși este puțin probabil că ei vor reuși să găsească suficienți aliați pentru a forma un guvern.

Presiunea se va afla pe umerii Președintelui Mattarella, care va fi responsabil în a găsi o coaliție care să funcționeze. Chiar dacă spre exemplu sondajele se adeveresc în cazul Mișcării 5 Stele, partidul are dificultăți în a avea aliați. Dar sondajele din Italia în general nu sunt recunoscute pentru acuratețe, în special din cauza numărului mare de alegători indeciși.

O coaliție foarte interesantă ar putea fi între cei de centru-dreapta și Partidul Democrat (preconizat la 23.5%), însă va fi greu de aflat cine va fi propunerea de premier în acest caz, cu 3 lideri de partid care țintesc această funcție. Plus că specialiștii nu cred că Partidul Democrat va accepta o coaliție cu Liga și Frații din Italia.

Concluzii

Așa cum stau lucrurile acum, nu ar fi o mare surpriză dacă nu se ajunge la un guvern prea curând. Nici Berlusconi, nici Liga, nici Renzi dar nici M5S nu par extrem de dispuși să își compromită din valori dar și imagine, momentan. Renzi este văzut deja ca un pierzător, după fiasco-ul cu referendumul, deci nu este evident că ar accepta un acord cu ”dracul” pentru a face punte către guvernare.

Alegătorii vor fi, ca întotdeauna în Italia, o sursă de surprize. De data aceasta, este posibil să asistăm la inversarea curentului eurosceptic, cu mișcări ca Liga (care a militat mereu împotriva UE și e aliată în Parlamentul European cu Marine le Pen) sau M5 (care a cerut referendum de ieșire din zona euro) penalizate, cu tot cu schimbarea lor recentă de discurs. Dar nici veșnicul Berlusconi, politicianul pe care mulți italieni iubesc să-l urască, dar pe care mulți alții nu se pot abține să nu-l voteze, nu este un garant al victoriei pentru partidul său.

Zarurile rămân așadar în aer. Iar cu o datorie externă a Italiei, a doua în UE după Grecia și cu tabere masive de refugiați, atât Italia, cât și restul Europei nu pot face decât să spere că lucrurile se vor așeza, în mod miraculos, mai bine decât până acum.