De-a lungul timpului, noțiunea de familie a beneficiat de o serie de interpretări care s-au proiectat și în legislația statelor. Astfel, o decizie cu impact deosebit pentru statele membre și mai ales pentru cele din est, care se confruntă cu o retorică conservatoare pe alocuri, este Hotărârea Curții de Justiție a Uniunii Europene în cauza C-713/23|Wojewoda Mazowiecki.

 
Pentru a înțelege atât rezonanța, cât și rațiunile din spatele deciziei, va trebui să examinăm modul în care statele membre UE și reglementările europene se raportează la instituția căsătoriei.

 
Un prim criteriu la care ar trebui să ne raportăm este numărul de state care recunosc căsătoria între două persoane de același sex, la nivelul UE.

  Până la momentul actual, 23 de state au manifestat deschidere pentru legalizarea relațiilor dintre persoanele de același sex, atât prin căsătorie, cât și forme alternative constituite de parteneriatul civil: Austria, Belgia, Danemarca, Estonia, Finlanda, Franța, Germania, Grecia, Irlanda, Luxemburg, Malta, Țările de Jos, Portugalia, Slovenia, Spania, Suedia, Croația, Cipru, Cehia, Ungaria, Italia, Letonia, Lituania De asemenea, în Bulgaria există posibilitatea recunoașterii acestui tip de căsătorii oficializate pe teritoriul altui stat. În unele state, procesul de legalizare a fost accelerat de decizii ale instanțelor naționale, pe fondul opoziției partidelor conservatoare, exemplul relevant fiind Slovenia. În alte cazuri, această propunere a trecut fără dificultăți, cum ar fi cazul Germaniei. Diversitatea soluțiilor adoptate reflectă lipsa unei armonizări legislative la nivelul Uniunii, cu implicații directe asupra statutului persoanei în materia de drepturi și libertăți.

Este de remarcat că aproximativ jumătate dintre cele 27 de membre acceptă și recunosc această realitate, respectiv necesitatea garantării protecției împotriva discriminării pe criteriul orientării sexuale și al identității de gen. Comisia Europeană a devenit un promotor în ceea ce privește egalitatea de gen, prin publicarea de ghiduri și recomandări de implementare a standardelor de protecție și nediscriminare în statele membre, precum Strategia Europeană pentru egalitatea persoanelor LGBTQ+.

 
Suplimentar, articolul 21.1 din Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene enunță obligația statelor membre de a nu discrimina: ,,Se interzice discriminarea de orice fel, bazată pe motive precum sexul, rasa, culoarea, originea etnică sau socială, caracteristicile genetice, limba, religia sau convingerile, opiniile politice sau de orice altă natură, apartenența la o minoritate națională, averea, nașterea, un handicap, vârsta sau orientarea sexuală.’’

Pentru un model de bună practică și o argumentare solidă a acestui demers, ne raportăm la modificarea art. 143 din Codul Civil francez prin Legea din 17 mai 2013. Legiuitorul francez a permis căsătoria între persoanele de același sex, garantându-se drepturi egale în toate domeniile vieții sociale (inclusiv adopția și succesiunea). Mai mult, Franța a soluționat problema conflictelor de legi, permițând oficierea căsătoriei chiar dacă legea națională a unuia dintre soți o interzice, atât timp cât unul dintre ei este cetățean francez.

Un aspect esențial în dreptul administrativ francez este absența clauzei de conștiință pentru ofițerii de stare civilă. Cu alte cuvinte, Consiliul Constituțional a stabilit clar că primarii și ofițerii de stare civilă sunt agenți ai statului care aplică legea și nu pot invoca opiniile personale sau religioase pentru a refuza oficierea unei căsătorii, garantând astfel neutralitatea serviciului public. Standardul de protecție al vieții private și de familie în Franța este, așadar, unul ridicat, atestând o înțelegere superioară a drepturilor omului.

Practic, în majoritatea statelor UE, căsătoria între persoanele de același sex este văzută ca o libertate fundamentală.

 
În cazul statelor est-europene, se poate observa că recunoașterea acestor tipuri de căsătorii a fost și rămâne un proces dificil. În România, în spațiul public, s-a conturat o asociere frecventă între conceptele de identitate constituțională și familie tradițională. Aceste controverse s-au accentuat începând cu anul 2018, odată cu organizarea referendumului pentru familie și propunerea de modificare a articolului 48 alin. (1) din Constituție, prin redefinirea sintagmei „între soți”. Curtea Constituțională, prin Decizia nr. 580/2016, a reținut că înlocuirea sintagmei „între soți” cu „între un bărbat și o femeie” nu ar suprima dreptul la căsătorie, ci ar constitui o precizare menită să facă textul constituțional mai explicit.

Cu privire la acest fapt, articolul 12 CEDO pare, la prima vedere, restrictiv, dată fiind formularea „bărbatul și femeia au dreptul de a se căsători…”, însă Curtea a explicat că această redactare are o origine istorică și nu trebuie înțeleasă ca o interdicție absolută privind extinderea instituției căsătoriei. În ghidurile de interpretare, sexul nu este tratat ca o limită rigidă, ci ca un element contextual, iar Convenția trebuie interpretată evolutiv, în lumina condițiilor actuale ale vieții sociale.​

În cauza Schalk și Kopf c. Austria (2010), Curtea admite că relațiile stabile între persoane de același sex intră în sfera „vieții de familie” protejate de art. 8 CEDO, fără a impune statelor obligația de a legaliza instituția căsătoriei pentru astfel de cupluri. CEDO recunoaște, astfel, posibilitatea statelor de a alege între căsătorie și alte forme de recunoaștere juridică, fără a fixa o obligație concretă.​
Discursul Curții se schimbă însă în 2015, în hotărârea Oliari și alții c. Italia, unde se constată că absența oricărei forme de recunoaștere juridică pentru cuplurile de același sex încalcă art. 8 CEDO. Este interesant faptul că argumentarea CEDO se întemeiază pe respectul vieții private, familiale și intime.

De asemenea, alineatul al doilea al articolului din Convenție consacră o obligație negativă a statului, constând în interdicția ingerinței autorităților publice în viața privată a persoanei, cu excepția unor situații strict determinate și interpretate restrictiv, precum siguranța națională, bunăstarea economică a țării, apărarea ordinii și prevenirea infracțiunilor, protejarea sănătății ori a moralei sau apărarea drepturilor și libertăților altora. Această obligație reflectă necesitatea protejării individului împotriva exercitării excesive a puterii de către autorități, delimitând sfera legitimă de acțiune a acestora. În acest sens, ea poate fi privită ca un fundament al principiului nediscriminării și al tratamentului echitabil al persoanei, indiferent de orientare, rasă, credință sau alte criterii.

Curtea statuează că statele au obligația de a crea un „cadru juridic specific” pentru recunoașterea și protecția acestor cupluri (de exemplu, parteneriatul civil), chiar dacă nu sunt obligate să deschidă căsătoria. Se conturează astfel o evoluție clară: de la o marjă de apreciere foarte largă, la un nucleu minim de protecție care impune statelor să recunoască juridic existența relațiilor între persoane de același sex.
Această evoluție jurisprudențială a CEDO se reflectă și la nivelul Uniunii Europene, unde CJUE – în cauze precum Coman și, recent, Wojewoda Mazowiecki – dezvoltă un standard autonom de protecție a vieții de familie a cuplurilor de același sex în contextul libertății de circulație, obligând statele să recunoască, cel puțin în plan transfrontalier, efectele acestor căsătorii sau parteneriate.
Dincolo de aspectele care țin de evoluțiile interne ale statelor membre, evoluția la nivelul jurisprudenței CJUE pare să fie similară, din perspectiva discursului prin care este abordată această problemă.

 
Trebuie notat faptul că analiza jurisprudenței CEDO înainte de cea CJUE are rolul de a arăta fundalul interpretativ comun în materia protecției vieții private și de familie. Această abordare subliniază modul în care deciziile CEDO au un impact indirect asupra jurisprudenței CJUE, fără a aduce atingere autonomiei dreptului european. Cert este că CJUE deseori invocă în propria jurisprudență hotărârile CEDO. Evident, nu e vorba de un raport de conformare formală, ci mai mult de respectarea unor practici recunoscute la nivel internațional.

În cauza Coman, cauza C-673/16 , Curtea de Justiție a Uniunii Europene a statuat asupra a trei aspecte esențiale: interpretarea noțiunii de „soț” în sensul Directivei 2004/38/CE, aplicabilitatea acestei interpretări dincolo de dreptul intern al statelor membre și posibilitatea încadrării soțului de același sex în categoria membrilor de familie. Cu privire la prima întrebare, CJUE a reținut că Directiva 2004/38 nu face nicio distincție în funcție de sexul soților, atâta timp cât căsătoria a fost încheiată în mod legal într-un stat membru al Uniunii Europene. În consecință, noțiunea de „soț” include și soțul de același sex, chiar dacă acesta este cetățean al unui stat terț (non-UE). Pornind de la această interpretare, Curtea a concluzionat că statul membru gazdă este obligat să acorde drept de ședere derivat soțului cetățean non-UE, în măsura în care refuzul ar împiedica exercitarea efectivă a libertății de circulație a cetățeanului Uniunii. În acest context, statul nu poate invoca propria legislație internă privind nerecunoașterea căsătoriilor între persoane de același sex pentru a refuza acordarea dreptului de ședere.

În noiembrie 2025, cauza C-713/23, Wojewoda Mazowiecki, Curtea a analizat din nou, la solicitarea instanțelor poloneze, dacă autoritățile naționale pot refuza recunoașterea și transcrierea unei căsătorii încheiate într-un alt stat, atunci când acest tip de căsătorie nu este recunoscut la nivel național.

 
Astfel, în baza aceleiași directive ca în cauza Coman, CJUE a apreciat că ,,doi cetățeni ai Uniunii care, precum în cauza principală, duc o viață comună în statul membru gazdă unde au încheiat o căsătorie în conformitate cu dreptul acestui din urmă stat membru, efectul util al drepturilor conferite acestor cetățeni de articolul 21 alineatul (1) TFUE impune cu atât mai mult ca acești cetățeni să poată avea certitudinea că pot continua în statul membru din care provin viața de familie pe care au întemeiat‑o sau au consolidat‑o în statul membru gazdă, în special prin efectul căsătoriei lor.” și că ,,o asemenea obligație de recunoaștere nu încalcă identitatea națională și nici nu amenință ordinea publică a statului membru de origine.” Astfel, Curtea statuează că refuzul recunoașterii poate avea efecte negative asupra dreptului de circulație și de ședere, reprezentând o vădită discriminare și o restricție nejustificată. În concluzie, CJUE, prin această decizie, afirmă ferm că libertatea de circulație nu poate fi separată de protecția efectivă a vieții de familie a cetățenilor Uniunii.

 
Hotărârea fixează un standard minim în materia recunoașterii căsătoriilor între persoane de același sex în plan transfrontalier: chiar dacă definițiile interne ale căsătoriei rămân diverse, statele nu mai pot refuza, fără motivare proporțională, efectele unui statut familial dobândit în alt stat membru atunci când acest refuz golește de conținut drepturile conferite de tratate.​

Ceea ce se observă la nivelul CJUE este tranziția către maniera efectivă a instituției căsătoriei între persoanele de același sex, instituind obligația recunoașterii acesteia și asigurarea eficacității sale, i.e drepturi derivate precum dreptul de ședere, beneficii sociale și profesionale. Refuzul de a recunoaște sfera efectelor golește un astfel de drept de conținut, dat fiind că propria lui consacrare are ca efect opozabilitatea în fața celorlalte subiecte de drept.

O chestiune importantă este faptul că CJUE prin deciziile sale nu obligă statele la reglementarea acestei libertăți în sfera drepturilor fundamentale. Aceasta doar stabilește un standard de protecție a individului și o necesitate de adaptare a legislației interne la dreptul european. Se incumbă o obligație a autorităților naționale de a face demersuri în această sferă, cu atât mai mult cât exista un refuz sistematic în acest sens din partea autorităților legislative. Abordarea CJUE, în acest sens, are scop contracararea oricărei critici ce privește influențarea legiferării autorităților deliberative venite din partea statelor cu un discurs mai conservator. Argumentul ,,specificului național’’ nu mai poate fi invocat la nesfârșit, perspectiva tehnică a acestei abordări fiind cât se poate de obiectivă. Astfel, deși art. 4 (2) din TUE statuează că ,,Uniunea respectă egalitatea statelor membre în raport cu tratatele, precum și identitatea lor națională inerentă structurilor lor fundamentale politice și constituționale, inclusiv în ceea ce privește autonomia locală și regională”, ea nu poate fi folosită pentru a încălca drepturile și libertățile personale. Ba mai mult, familia în jurisprudența CJUE se bucură de autonomie, ceea ce înseamnă că are definirea ei proprie, distinctă de discursul legiuitorului național, care trebuie să se racordeze la acest aspect când vine vorba de respectul individului.

În concluzie, CJUE, prin această decizie, a arătat o abordare vehementă a acestei probleme, fixând un standard necesar în sfera unei valori esențiale consacrate- libertatea circulației. Decizia are ca scop convergența abordărilor statelor membre cu referire la recunoașterea căsătoriei, indiferent de sex, convingeri, cetățenie etc. Scopul ei este de a nu periclita tocmai valorile pe care le promovează și a transforma dreptul într-un lucru existent numai la nivel teoretic.