Justiția internațională, în special în domeniul protecției drepturilor şi libertăților fundamentale, s-a dezvoltat în special în contextul Celor Două Războaie Mondiale, al ororilor comunismului, plecând de la eșecul încercărilor succesive de a înființa instanțe eficiente prin misiunea lor punitivă, dar și preventivă. În acest sens, trebuie amintite tribunalele internaționale militare înființate de la Nurnberg (1945) și Tokyo (1946). Acestea au reprezentat primele mecanisme reale pentru condamnarea autorilor crimelor Celui de-al Doilea Război Mondial, oferind un fundament pentru dezvoltarea ulterioară a justiției. Justiția internațională în domeniul protecției drepturilor și libertăților fundamentale s-a consolidat prin înființarea tribunalului pentru fosta Iugoslavie, Rwanda și în cele din urmă a Curții Penale Internaționale prin Statutul de la Roma. Scopul instituțiilor nu este numai să sancționeze vinovații, ci și să descurajeze încălcarea dreptului internațional.

Instituțiile internaționale care garantează protecția și promovarea drepturilor și libertăților fundamentale funcționează atâta timp cât statele care fac parte din ele aplică bunele practici, respectă deciziile și principiile care stau la baza acestora. Însă în ultimii ani, această componentă a fost afectată de comportamente și decizii unilaterale, precum retragerea Rusiei în 2022 din Consiliul Europei.

O altă știre care marchează o erodare atât a spațiului de protecție a drepturilor omului, cât și a unui echilibru internațional este ,,momentul septembrie 2025”. Pe 29 septembrie 2025, Vladimir Putin, președintele Federației Ruse, a promulgat o lege prin care retrage Rusia din Convenția Europeană asupra torturii, ratificată de 43 de state, invocând existența unor discriminări aduse statului rus. De asemenea, potrivit Reuters, acesta a invocat lipsa de reprezentativitate a Rusiei în acel comitet, cauzată și de neîncrederea în acest stat ca urmare a războiului ruso-ucrainean.
Cu toate că mulți activiști consideră că Rusia nici nu respectă de facto convenția, prin acest act, este marcată ignorarea standardelor impuse prin tratatele internaționale, din poziția de stat agresor față de statul ucrainean. Mulți analiști consideră că retragerea ar fi cauzată și de torturarea civililor prizonieri originari din Ucraina.

Un alt punct notabil este faptul că Rusia nu mai permite experților internaționali să evalueze coloniile de prizonieri prin rapoarte, prin inspecții și prin vizite preventive. Aceasta reprezintă un motiv de sancționare și un mijloc de punere în lumină a ororilor săvârșite pe teritoriul ei, Rusia fiind acuzată în mod repetat de încălcarea tratatului. Această practică se înscrie în rândul principiului de izolaționism internațional, caracterizat prin constituirea unei bariere față de știrile din vestul Europei referitoare la realitățile acesteia, susținând că pe teritoriul ei primează un soi de cenzură.

Referitor la efecte, Rusia va rămâne însă obligată de iure la interdicția torturii, dat fiind faptul că este o normă ius cogens. Norma ius cogens este cea de la care statele nu pot deroga, fiind recunoscută de întreaga comunitate internațională și neputând fi schimbată prin negocierile statelor. Efectul principal va fi dificultatea administrării anumitor elemente probatorii în diversele litigii.

În privința acestor elemente, trebuie să ne amintim cazul lui Alexeii Navalnîi (1976–2024), care a arătat tratamentul degradant din închisori, motivat de reprimarea principalilor adversari politici. Cazul a avut rezonanță în presa internațională, dată fiind personalitatea acestuia. Amnesty International evidențiase într-un mod notabil situația acestuia prin raportare la modul în care sunt aplicate măsurile privative de libertate: „Statul rus nu l-a putut înfrânge pe Alexei Navalnîi prin încarcerare nedreaptă, tortură și izolare repetată. Chiar și în moarte, moștenirea sa de rezistență continuă să inspire pe cei care cred într-un viitor mai bun”.

Un alt punct important în discursul Federației Ruse este și argumentul discriminării statului rus. Acest cuvânt trebuie tratat atât din perspectivă politico-propagandistică (este vorba de manipularea populației și de consolidarea propriei imagini), cât și în spiritul retoricii antioccidentale, pe care o menține încă din vremea Războiului Rece. O optică similară a avut-o și în ceea ce privește Curtea Penală de Justiție, a cărui tratat a fost semnat, dar nu ratificat. În 2016, purtătoarea de cuvânt a Ministerului de Externe rus a acuzat Curtea Penală Internațională de lipsă de obiectivitate.

O retorică similară a fost asumată și de statele africane Niger, Mali și Burkina Faso, care s-au retras în aceeași perioadă de la Curtea Penală Internațională, acuzând instanța de „instrument de represiune neocolonială în mâinile imperialismului” și faptul că această acțiune este realizată cu scopul de a nu le reprima suveranitatea. Discursul celor două se axează pe latura selectivă a instrumentului și a instanței internaționale, axat pe partea de poziție de victimă, atunci când vine vorba de confruntarea cu argumentele care pot exista. Dimensiunea defensivă care provine din discursul regimului autoritar al acestor state atestă acțiunile repetate și ferme pe care le-au avut aceste instrumente internaționale prin esența lor combativă. Regăsim o corelare interesantă între problemele interne care șubrezesc societatea și așa-zisa politică antioccidentală pe care o au, dat fiind faptul că aceasta ar submina autoritatea propriilor lor lideri și conduceri, întreținerea arsenalului propriului lor cult.

Din păcate, efectul imens va fi resimțit de victime, în ciuda faptului că aceste state elimină un factor de presiune asupra propriilor politici prin adoptarea unor măsuri mai democratice. Ele nu vor mai apela însă la astfel de instrumente. Încercarea de democratizare și multiplele sancțiuni aplicate dovedesc maniera precară în care funcționează aceste instrumente, în lipsa unui regim care să fie în acord cu propriile valori. Controlul și interesele guvernanților par a prima în fața miilor de vieți. Precedentul este cu adevărat periculos, investigând alte state care nu sunt de acorde cu măsurile luate împotriva lor, deciziile sau instrumentele de monitorizare să procedeze similar. Acest lucru ar prejudicia imens salvgardarea drepturilor omului, punând în lumină numeroase abuzuri de drept, adică acționează împotriva competenței legate (drepturile și obligațiile care se impun cu titlu obligatoriu autorităților publice).

Astfel, Curtea Penală Internațională, dar și Consiliul Europei, ar trebui să se orienteze înspre soluțiile propuse de diverși profesioniști în domeniul dreptului internațional. Un exemplu ar fi un articol publicat de Laurence R. Helfer, Rethinking Human Rights Treaty Withdrawals: A Process-Based Approach, care face referire la o serie de exemple similare: Filipine, în 2018, care a denunțat Statutul de la Roma, Tunisia, în 2025, Curtea Africană a Drepturilor Omului. Ceea ce critică acestea este modalitatea facilă prin care statele semnatare pot denunța de la aceste tratate, fiind reprezentate mai degrabă de o înștiințare a președintelui/prim-ministrului referitoare la denunțare, motivația fiind asemănătoare. Remediul propus de acesta este obligația autorităților executive de a justifica public deciziile de retragere, asigurarea că retragerea nu eliberează statul de responsabilitățile sale internaționale existente. Cu toate acestea, referitor la această opinie există anumite critici, reprezentate de faptul că negocierea tratatelor nu ar fi inexistentă, neasigurând negocierea ulterioară a condițiilor în care va fi implementat, aceasta fiind o slăbire a cooperării. De asemenea, ar aduce ingerințe suveranității interne și externe prin supravegherea statului respectiv în continuare, ceea ce ar fi criticabil. Soluția lui Laurence R. Helfer, deși ingenioasă, se dovedește idealistă în contextul în care nu acordă atenție anumitor aspecte precum importanța negocierii tratatului, posibilele interpretări și perspective asupra conceptului de „suveranitate”. Totodată, în ceea ce privește Statutul de la Roma, nu vorbim de producerea de efecte directe în dreptul intern al statelor. Acesta creează obligații statelor care l-au ratificat, însă, din păcate, nu este însoțit de mijloace coercitive directe. Sesizarea Adunărilor Statelor Părți și a Consiliului de Securitate ONU poate fi văzută ca având efecte mai degrabă politice. Același raționament se aplică și Convenției împotriva torturii și ale altor pedepse și tratamentelor degradante, dar cu unele diferențe.

Trebuie spus ca acestea au resorturi în dreptul intern. Resortul principal e constituit de aplicarea tratatelor internaționale cu prioritate a drepturile mai favorabile. Chiar dacă nu este expres consacrat de unele constituții, fundamentul principiul se află în art. 5 alin 2 în Pactul Internațional privind drepturile civile și politice, „Nici o dispoziție din prezentul Pact nu poate fi interpretată ca implicând dreptul unui stat, grup sau individ de a se angaja în activități sau de a comite acte menite să suprime drepturile și libertățile recunoscute în prezentul Pact sau de a le restrânge într-o măsură mai mare decât este prevăzută în acesta.” și art. 53 al Convenției Europene a Drepturilor Omului, „Nici o dispoziție din prezenta Convenție nu va fi interpretată ca limitând sau afectând drepturile omului și libertățile fundamentale care pot fi recunoscute în conformitate cu legile oricărui stat parte sau cu orice altă convenție la care statul este parte.”

În concluzie, aceste retrageri trebuie privite ca un avertisment referitor la necesitatea unor instrumentelor internaționale mai flexibile și mai adaptabile pentru a le asigura eficiența.

Printre măsurile posibile se regăsește consolidarea mecanismelor de monitorizare, revizuirea periodică a tratatelor, introducerea unor proceduri de avertizare timpurie pentru statele care nu își respectă angajamentele, precum și stimularea cooperării prin dialog și asistență tehnică, inclusiv prin crearea unor programe de consultare interguvernamentală.

În acest context, pe lângă instrumentele diplomatice este necesară și societatea civilă care să transmită semnale referitoare la diferitele încălcări ale drepturilor cetățenilor. Astfel, considerăm că societatea civilă și presa independentă au un rol semnificativ în ceea ce privește avertizarea derapajelor.

În acest sens, ar fi utilă instituirea unor mecanisme mai accesibile pentru sesizarea anumitor situații litigioase, dar și de comunicare a cetățenilor cu diversele instanțe, cu scopul să diminueze percepția publică a lipsei de comunicare și de transparență instituțională.

Fără o societate internațională solidară, angajamentului de cooperare și dezvoltare este greu de conceput. În același timp, respectarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale trebuie să rămână un obiectiv prioritar al tuturor statelor.