Concluziile Consiliului European: dincolo de cifre

Sursă foto: https://www.consilium.europa.eu/

“Diplomația este un joc de șah în care țările își dau șah mat”, spunea Karl Kraus, un scriitor austriac nominalizat de 3 ori la Premiul Nobel pentru literatură. Realitatea este că pentru cetățenii europeni, ultimele cinci zile au fost un test al răbdării pentru ce s-a dovedit a fi o partidă de șah tensionată și cu multă presiune. Liderii europeni ne-au ținut în șah pe durata celui mai lung summit din istoria Uniunii Europene, iar la final se pare că toate părțile implicate s-au întors acasă anunțând o victorie. O concluzie scurtă, dar de impact: 1,82 trilioane de euro disponibile pentru redresarea economică a Uniunii Europene. Suma este peste puterea de imaginație a oricărui cetățean european, dar vine ca necesitate a contextului actual, deoarece și impactul pandemiei a fost și este unul pe care nici acum nu îl putem cuantifica cu adevărat. Avem o listă lungă de instrumente financiare puse la dispoziția statelor membre, atât din categoria celor clasice, cât și instrumente create în contextul pandemiei, finanțate din noul fond înființat prin resurse proprii ale Uniunii, fondul Noii Generații UE (Next Generation EU).

Concluzia negocierilor Consiliului European a concretizat și a cuantificat oportunitatea disponibilă pentru statele membre. O oportunitate, într-adevăr, istorică. Dar caracterul istoric al acestui moment va fi dictat de responsabilitatea pe care și-o asumă atât instituțiile europene, cât și statele membre, de a transforma această oportunitate în realitate. Dincolo de cifre, concluziile ascund mesaje cheie.

Pe plan european, aceste negocieri sunt abia începutul unei lungi serii de acorduri care trebuie încheiate între cele 3 instituții pe fiecare instrument din planul de relansare economică. Practic, anunțarea cifrelor a fost unda verde dată de Consiliul European pentru începerea negocierilor pe fiecare instrument în parte. Iar acum, toate privirile s-au mutat către Parlamentul European și către Consiliul UE, principalele autorități bugetare ale Uniunii și co-legislatorii care trebuie să aprobe bugetul propus în urma summitului. Dacă la nivelul Consiliului UE acordul e ca și acceptat, la nivelul Parlamentului European lucrurile nu stau deloc la fel. Pe 23 iulie, Parlamentul European va organiza o sesiune plenară extraordinară, în care își va prezenta poziția asupra bugetului agreat de lideri. Putem spune deja că acordul nu este privit cu ochi buni din mai multe perspective, iar acestea vor dicta și negocierile care vor trebui purtate între Parlament, Comisie și Consiliul UE atât pe bugetul european, cât și pe fiecare instrument parte din acesta.

Planul financiar are două componente: cea imediată, de combatere a efectelor pandemiei, în valoare de 750 miliarde euro, și cea pe termen lung, reprezentată de Cadrul Financiar Multianual (CFM) 2021-2027. Dacă suma instrumentului de redresare a rămas neatinsă, bugetul pe termen lung al UE a fost redus la un minim istoric, de la 1134 miliarde cât propusese Comisia în 2018 la 1074 miliarde, iar asta în ciuda apelurilor Parlamentului European pentru un CFM de 1324 miliarde. Au existat critici pe durata întregului an asupra tăierilor programului ERASMUS+, la care se adaugă acum și tăieri ale unor programe dedicate cercetării (Horizon), investițiilor (InvestEU) sau tranziției spre un mediu curat și verde (Fondul pentru o Tranziție Justă).

În al doilea rând, se discută intens de luni bune de crearea unui mecanism de condiționare a fondurilor pe baza respectării statului de drept. Deși Parlamentul a promovat la unison introducerea unor prevederi pentru toate instrumentele financiare ca, în cazul în care un stat membru violează principiul statului de drept, Comisia să îi suspende sau să îi reducă fondurile alocate, referințele Consiliului European care “subliniază importanța respectului statului de drept” nu sunt nici pe departe un mesaj ferm pe această temă.

Cel mai sensibil punct și cu siguranță chintesența negocierilor viitoare îl va reprezenta cadrul de guvernanță al planului de relansare economică. Dincolo de aprobarea bugetului total, Parlamentul este aproape absent din modul de implementare și monitorizare al instrumentelor din pachetul economic, iar această absență se cunoaște cel mai mult în special în programul de redresare economică post COVID-19. Iar pentru instituția care reprezintă interesele cetățenilor europeni, acesta va fi principalul element de tensiune în lunile următoare. Acordul liderilor europeni a redus semnificativ sau chiar a eliminat programe noi create în contextul post-criză (Programul de sănătate EU4Health, Instrumentul de sprijin pentru solvență) și a transferat toate fondurile către un singur mastodont, prin care să poată realiza o monitorizare mai eficientă, la solicitarea statelor frugale. Astfel, 90% din fondul de 750 miliarde euro al Noii Generații UE (Next Generation EU) se duce către Facilitatea de Redresare și Reziliență, cel mai important instrument prin care UE oferă sprijin financiar statelor membre pentru a implementa reforme și investiții. În practică, statele membre trebuie să prezinte Comisiei un Plan de Redresare și Reziliență care să cuprindă o strategie pe perioada 2021-2023 de reforme și investiții care să adreseze efectele negative ale pandemiei. Liderii europeni menționează faptul că evaluarea acestor planuri trebuie aprobată de Consiliul de miniștri, ba chiar există și posibilitatea ca un stat membru să poată bloca plățile pe Facilitatea de Redresare și Reziliență dacă i se pare că reformele implementate în acest program nu sunt în grafic sau nu sunt respectate. În urma acestor prevederi, Parlamentul dorește să fie pe picior de egalitate cu Consiliul de miniștri, dat fiind că exercită aceleași competențe, iar prin urmare dorește să aibă o voce în tot acest proces, fapt ce anunță negocieri extrem de dificile. Din acest motiv, presiunea și responsabilitatea pe negociatori va fi uriașă, pentru a putea găsi un acord cât mai rapid.

România are la dispoziție mai multe fonduri decât a avut vreodată, în toată perioada de când a aderat la Uniunea Europeană. Iar această sumă trebuie în primul rând privită ca pe o mare responsabilitate și transformată în victorie atunci când va fi absorbită. Cele 80 de miliarde de euro disponibile ne pun în fața a două mari provocări.

România nu s-a confruntat niciodată cu o lipsă de fonduri europene disponibile, ci cu o rată de absorbție constant sub media UE. Victoria va putea fi declarată atunci când vom putea transforma cifrele de pe hârtie în proiecte concrete. Iar pentru a primi bani, România trebuie în primul rând să investească: în diseminarea informației de calitate despre posibilitățile de finanțare la nivel european, la nivelul fiecărei regiuni, atât în structurile administrative, cât și în rândul societății civile; în instruirea și pregătirea responsabililor de redactare de proiecte și chiar externalizarea redactării de proiecte către asociații competente; în eficientizarea procesului de redactare prin reducerea birocrației și simplificarea structurilor la nivel guvernamental (crearea unei celule unice la nivel guvernamental pentru gestionarea proiectelor de finanțare europeană); accesibilitatea datelor, statisticilor, studiilor de impact și evaluărilor din anii precedenți. Și în exercițiul financiar 2014-2020 am avut alocate 30 miliarde de euro fonduri de coeziune, dar am reușit să absorbim doar o treime.

De asemenea, România trebuie să înțeleagă cum pot fi accesați acești bani. Vorbim de sume care sunt accesibile prin programele clasice de agricultură sau de coeziune, unde regulile sunt deja înțelese și unde principala problemă este cea de absorbție. Însă adevărata provocare constă în accesarea celor 30 miliarde de euro din Facilitatea de Redresare și Reziliență, un instrument care, așa cum este prevăzut acum, pune la dispoziția României 13,8 miliarde euro granturi până în 2023 și 16,7 miliarde euro împrumuturi suplimentare până în 2024. Iar aceste fonduri trebuie accesate printr-un Plan de Redresare și Reziliență orientat către viitor, care să țină cont de tranziția către verde, de transformarea digitală, de creșterea economică și crearea locurilor de muncă și de reziliența societății și instituțiilor în fața șocurilor. Pe scurt, este nevoie de un Plan pentru viitoarele generații. Iar pentru a-l construi, România trebuie să înțeleagă foarte clar scopul acestui instrument, că nu este creat pentru a suplimenta programele clasice, ci pentru a contura o viziune pentru un viitor sustenabil, digital, stabil și prosper. Astfel, este esențială schimbarea paradigmei, orientarea către nou, iar, pentru că discutăm de reforme, nu ar strica și niște informații către cetățeni care își pun problema dincolo de cifre: concret, pe ce vom cheltui acești bani?

Astfel, cetățenii europeni așteaptă responsabilitate din partea tuturor instituțiilor care îi reprezintă. Așteaptă ca decidenții politici la nivel național să își ia în serios rolul și să investească în creșterea capacității de absorbție pentru a arăta că înțeleg efortul uriaș pe care trebuie să îl realizeze în următorii 2-3 ani. Așteaptă de asemenea informații și explicații cu privire la reforme și o viziune clară despre viitorul țării după pandemia COVID-19. Iar de la reprezentanții la nivel european, cetățenii așteaptă ca instituțiile să își exercite rolul pe care îl au prin tratate, să ajungă la un consens cât mai rapid pentru a putea pune în practică instrumentele prezentate și așteaptă ca Uniunea Europeană să vorbească la unison pentru interesele lor.

Abia la final, când va exista un acord între Parlamentul European, Comisie și Consiliul UE, atunci vom putea spune că suntem martorii unui acord istoric la nivel european. Iar felul în care va fi scrisă istoria va depinde exclusiv de capacitatea fiecărui stat membru de a se mobiliza pentru a transpune aceste cifre în proiecte concrete.