A fi sau a nu fi MCVizaţi ? Aceasta-i întrebarea.
În cursul lunii februarie, în urma unei întrevederi cu Premierul României Dacian Cioloş la Bruxelles, Preşedintele Comisiei Europene Jean Claude Juncker şi-a exprimat dorinţa de a ridica Mecanismul de Cooperare şi Verificare (MCV) al României până la finele mandatului său din 2019. Declaraţia vine ca urmare a celui mai recent raport MCV publicat pe 27 ianuarie şi a rezultatelor pozitive obţinute de ţara noastră în domeniile problematice de luptă împotriva corupţiei şi reformă a sistemului judiciar pentru un al doilea an consecutiv.
Bazele MCV-ului s-au pus în 2007 odată cu aderarea României şi Bulgariei la Uniunea Europeană, ca urmare a unei nevoi vizibile de eforturi suplimentare în combaterea corupţiei şi reforma sistemului judiciar. Unice în design şi scop, rapoartele MCV-ului au evaluat progresele făcute de România în aceste domenii şi au încercat să asiste autorităţile române la orientarea eforturilor prin recomandări specifice.
Lăsând la o parte sentimentalismele şi preocuparea excesivă a condiţionalităţii aderării României la spaţiul Schengen de raportul MCV, în ce măsură am ajuns într-adevăr la o maturitate suficientă pentru a se putea ridica această monitorizare externă? Acest articol încearcă să prezinte o sinteză a status quo-ului şi să semnaleze câteva puncte nevralgice care încă trebuie soluţionate înainte de a începe trasarea planului pentru ridicarea MCV-ului.
Ultimul raport MCV al României a consemnat, fără echivoc, progrese evidente şi susţinute în mai multe domenii. Dintre acestea, cele mai remarcabile se regăsesc în bilanţul activităţilor DNA, creşterea numărului de sesizări din partea populaţiei, intensificarea măsurilor intermediare de îngheţare a averilor dupa trimiterea în judecată şi numărul de anchete demarate de ANI în materie de conflicte de interese şi incompatibilităţi ale aleşilori locali. Guvernul a contribuit la lista plusurilor prin aprobarea proiectului de lege privind înfiinţarea unei agenţii de administrare a bunurilor indispozabile provenite din activităţi infracţionale în Decembrie 2015 şi a sistemului ‘Prevent’, care are ca scop detectarea automată ex ante a conflictelor de interese în achiziţiile publice.
Deşi per total pozitiv, cel mai recent MCV atrage de asemenea atenţia asupra unor aspecte în care mai avem de muncit. Printre cele mai problematice se numără lipsa criteriilor obiective de analiză a cererilor de ridicare a imunităţii parlamentarilor în vederea reţinerii sau arestării preventive, lipsa normelor clare de suspendare a ministrilor/parlamentarilor în cazul inceperii urmăririi penale sau a condamnărilor definitive, atacurile politicienilor şi a mass-media asupra magistraţilor, nerespectarea hotărârilor judecătoreşti, iniţierea unor modificări ale codului penal şi de procedură penală de către Parlament (cu scopul de a reduce capacitatea de aplicare a legii şi lupta împotriva corupţiei), şi executarea deciziilor definitive ANI.
Dacă facem un pas înapoi şi privim imaginea de ansamblu, observăm că cel mai mare impediment în calea progreselor României în lupta împotriva corupţiei continuă să-l reprezinte inconsecvenţa şi ipocrizia Parlamentului, pus, tot mai frecvent, în situaţia de a-şi repudia propriii membri corupţi. Lipsa voinţei politice şi acţiunile întreprinse cu scopul de a intimida şi a bloca activităţile justiţiei pentru a evita tragerea la răspundere a demnitarilor români a fost şi rămâne cea mai mare provocare a luptei împotriva corupţiei în ţara noastră. Cu toate că se constată o mai mare implicare a societăţii civile şi a cetăţenilor, încă nu putem vorbi de o maturitate suficientă pentru eliminarea monitorizării externe MCV atâta timp cât Parlamentul are la dispoziţie metode de subminare a activităţilor sistemului judiciar şi acţiuni care pot arunca în derizoriu progresele înregistrate până acum. În același timp, este nevoie de un echilibru politic pentru a proteja totuși o imunitate parlamentară, la fel ca și in alte state democratice, legată strict de atribuțiile și responsabilitățiile mandatului primit.
De altfel, imunitatea în sine nu este un concept anormal. Ascunderea în spatele imunității parlamentare pentru acuzații penale ce nu au legătură cu mandatul – aceasta este o problemă clară. Un deputat nu ar trebui tras la răspundere pentru declarații făcute în exercițiul funcției dar trebuie să-ți poată totuși apăra drepturile, la tribunal, în rând cu oricare alt cetățean, pentru acuzații de corupție sau fraudă. Lipsa totală de respect pentru separarea puterilor în stat arătată de legislativ prin refuzuri consecutive de a permite procurorilor să-și facă munca rămâne o vulnerabilitate clară a statului român. Acest obicei, dacă persistă, va întâri imaginea unui Parlament de refugiu pentru cei certați cu legea.
Ce ne rămâne așadar de făcut?
Anul 2016 reprezintă un an ‘test’, primul dintr-o serie lungă de examene-cheie menite să conducă România până în punctul ireversibilităţii în lupta împotriva corupţiei şi a reformei sistemului judiciar iar prin câteva măsuri luate până la finalul mandalului actualei Comisii Europene, ridicarea MCV-ul pentru România ar putea deveni o realitate în viitorul apropiat.
Să trecem în revistă cele mai importante măsuri:
Procesul de numire în posturile de conducere a instituţiilor-cheie ale magistraturii constituie prima cerinţă a examenului de maturitate. Desemnarea procurorului-şef DNA, a procurorului general şi a preşedintelui Curţii Supreme de Casaţie şi Justiţie necesită proceduri clare, transparente şi predefinite, care să nu mai incorporeze nicio componentă politică. În vederea ridicării MCV-ului este de asemenea nevoie de crearea prin lege a unui sistem solid şi independent de numire a procurorilor de rang înalt şi a conducerii magistraturii.
Adoptarea unor criterii şi norme clare şi consecvente de analiză a cererilor DNA de ridicare a imunităţii parlamentară trebuie de asemenea finalizată. Mai mult, trebuie introduse norme constituţionale care să asigure suspendarea miniştrilor în cazul începerii urmăririi penale şi a parlamentarilor în cazul condamnării definitive pentru acte de corupţie sau probleme de integritate.
Un alt reper în evaluarea maturităţii îl constituie modul de organizare al alegerilor locale şi parlamentare din 2016, care trebuie să fie caracterizate prin transparenţă şi integritate.
Punerea în practică a programului ‘Prevent’ pentru verificarea prealabilă a posibilelor conflicte de interes în cadrul achiziţiilor publice reprezintă alt criteriu.
Per total, ţelul ridicării MCV-ului până la finele anului 2019 nu pare atât de greu de atins dacă se continuă trendul pozitiv de până acum. Deşi încă problematică, atitudinea negativă a Parlamentului poate fi, dacă nu schimbată, combătută prin menţinerea unei presiuni pozitive din partea societăţii civile şi a populaţiei. Evenimentele recente din România au arătat că nimeni nu este mai presus de lege şi că mobilizarea şi implicarea activă a cetăţenilor poate duce la schimbarea unui întreg guvern. Cu toate acestea, experienţa de până acum ne îndeamnă la o atitudine precaută în special când vine vorba de un domeniu atât de important ca lupta împotriva corupţiei. Astfel, pentru a evita repetarea evenimentelor de după 2007 – când aleşii au încercat să submineze activităţile şi independenţa sistemului judiciar după atingerea scopului aderării la UE – este recomandat ca o monitorizare externă să fie totuşi menţinută într-o oarecare formă chiar şi după atingerea scopului ridicării MCV-ului.
Bazele MCV-ului s-au pus în 2007 odată cu aderarea României şi Bulgariei la Uniunea Europeană, ca urmare a unei nevoi vizibile de eforturi suplimentare în combaterea corupţiei şi reforma sistemului judiciar. Unice în design şi scop, rapoartele MCV-ului au evaluat progresele făcute de România în aceste domenii şi au încercat să asiste autorităţile române la orientarea eforturilor prin recomandări specifice.
Lăsând la o parte sentimentalismele şi preocuparea excesivă a condiţionalităţii aderării României la spaţiul Schengen de raportul MCV, în ce măsură am ajuns într-adevăr la o maturitate suficientă pentru a se putea ridica această monitorizare externă? Acest articol încearcă să prezinte o sinteză a status quo-ului şi să semnaleze câteva puncte nevralgice care încă trebuie soluţionate înainte de a începe trasarea planului pentru ridicarea MCV-ului.
Ultimul raport MCV al României a consemnat, fără echivoc, progrese evidente şi susţinute în mai multe domenii. Dintre acestea, cele mai remarcabile se regăsesc în bilanţul activităţilor DNA, creşterea numărului de sesizări din partea populaţiei, intensificarea măsurilor intermediare de îngheţare a averilor dupa trimiterea în judecată şi numărul de anchete demarate de ANI în materie de conflicte de interese şi incompatibilităţi ale aleşilori locali. Guvernul a contribuit la lista plusurilor prin aprobarea proiectului de lege privind înfiinţarea unei agenţii de administrare a bunurilor indispozabile provenite din activităţi infracţionale în Decembrie 2015 şi a sistemului ‘Prevent’, care are ca scop detectarea automată ex ante a conflictelor de interese în achiziţiile publice.
Deşi per total pozitiv, cel mai recent MCV atrage de asemenea atenţia asupra unor aspecte în care mai avem de muncit. Printre cele mai problematice se numără lipsa criteriilor obiective de analiză a cererilor de ridicare a imunităţii parlamentarilor în vederea reţinerii sau arestării preventive, lipsa normelor clare de suspendare a ministrilor/parlamentarilor în cazul inceperii urmăririi penale sau a condamnărilor definitive, atacurile politicienilor şi a mass-media asupra magistraţilor, nerespectarea hotărârilor judecătoreşti, iniţierea unor modificări ale codului penal şi de procedură penală de către Parlament (cu scopul de a reduce capacitatea de aplicare a legii şi lupta împotriva corupţiei), şi executarea deciziilor definitive ANI.
Dacă facem un pas înapoi şi privim imaginea de ansamblu, observăm că cel mai mare impediment în calea progreselor României în lupta împotriva corupţiei continuă să-l reprezinte inconsecvenţa şi ipocrizia Parlamentului, pus, tot mai frecvent, în situaţia de a-şi repudia propriii membri corupţi. Lipsa voinţei politice şi acţiunile întreprinse cu scopul de a intimida şi a bloca activităţile justiţiei pentru a evita tragerea la răspundere a demnitarilor români a fost şi rămâne cea mai mare provocare a luptei împotriva corupţiei în ţara noastră. Cu toate că se constată o mai mare implicare a societăţii civile şi a cetăţenilor, încă nu putem vorbi de o maturitate suficientă pentru eliminarea monitorizării externe MCV atâta timp cât Parlamentul are la dispoziţie metode de subminare a activităţilor sistemului judiciar şi acţiuni care pot arunca în derizoriu progresele înregistrate până acum. În același timp, este nevoie de un echilibru politic pentru a proteja totuși o imunitate parlamentară, la fel ca și in alte state democratice, legată strict de atribuțiile și responsabilitățiile mandatului primit.
De altfel, imunitatea în sine nu este un concept anormal. Ascunderea în spatele imunității parlamentare pentru acuzații penale ce nu au legătură cu mandatul – aceasta este o problemă clară. Un deputat nu ar trebui tras la răspundere pentru declarații făcute în exercițiul funcției dar trebuie să-ți poată totuși apăra drepturile, la tribunal, în rând cu oricare alt cetățean, pentru acuzații de corupție sau fraudă. Lipsa totală de respect pentru separarea puterilor în stat arătată de legislativ prin refuzuri consecutive de a permite procurorilor să-și facă munca rămâne o vulnerabilitate clară a statului român. Acest obicei, dacă persistă, va întâri imaginea unui Parlament de refugiu pentru cei certați cu legea.
Ce ne rămâne așadar de făcut?
Anul 2016 reprezintă un an ‘test’, primul dintr-o serie lungă de examene-cheie menite să conducă România până în punctul ireversibilităţii în lupta împotriva corupţiei şi a reformei sistemului judiciar iar prin câteva măsuri luate până la finalul mandalului actualei Comisii Europene, ridicarea MCV-ul pentru România ar putea deveni o realitate în viitorul apropiat.
Să trecem în revistă cele mai importante măsuri:
Procesul de numire în posturile de conducere a instituţiilor-cheie ale magistraturii constituie prima cerinţă a examenului de maturitate. Desemnarea procurorului-şef DNA, a procurorului general şi a preşedintelui Curţii Supreme de Casaţie şi Justiţie necesită proceduri clare, transparente şi predefinite, care să nu mai incorporeze nicio componentă politică. În vederea ridicării MCV-ului este de asemenea nevoie de crearea prin lege a unui sistem solid şi independent de numire a procurorilor de rang înalt şi a conducerii magistraturii.
Adoptarea unor criterii şi norme clare şi consecvente de analiză a cererilor DNA de ridicare a imunităţii parlamentară trebuie de asemenea finalizată. Mai mult, trebuie introduse norme constituţionale care să asigure suspendarea miniştrilor în cazul începerii urmăririi penale şi a parlamentarilor în cazul condamnării definitive pentru acte de corupţie sau probleme de integritate.
Un alt reper în evaluarea maturităţii îl constituie modul de organizare al alegerilor locale şi parlamentare din 2016, care trebuie să fie caracterizate prin transparenţă şi integritate.
Punerea în practică a programului ‘Prevent’ pentru verificarea prealabilă a posibilelor conflicte de interes în cadrul achiziţiilor publice reprezintă alt criteriu.
Per total, ţelul ridicării MCV-ului până la finele anului 2019 nu pare atât de greu de atins dacă se continuă trendul pozitiv de până acum. Deşi încă problematică, atitudinea negativă a Parlamentului poate fi, dacă nu schimbată, combătută prin menţinerea unei presiuni pozitive din partea societăţii civile şi a populaţiei. Evenimentele recente din România au arătat că nimeni nu este mai presus de lege şi că mobilizarea şi implicarea activă a cetăţenilor poate duce la schimbarea unui întreg guvern. Cu toate acestea, experienţa de până acum ne îndeamnă la o atitudine precaută în special când vine vorba de un domeniu atât de important ca lupta împotriva corupţiei. Astfel, pentru a evita repetarea evenimentelor de după 2007 – când aleşii au încercat să submineze activităţile şi independenţa sistemului judiciar după atingerea scopului aderării la UE – este recomandat ca o monitorizare externă să fie totuşi menţinută într-o oarecare formă chiar şi după atingerea scopului ridicării MCV-ului.
