Parlamentul European a adoptat o poziție asupra noii propuneri de Regulament privind returnarea persoanelor din țări terțe aflate ilegal pe teritoriul său, un instrument central al reformei politicii de migrație a Uniunii Europene. Votul marchează un pas important în redefinirea modului în care statele membre gestionează îndepărtarea persoanelor fără drept de ședere, cu accent pe eficiență, cooperare externă și extinderea instrumentelor de control.

„Returnarea” înseamnă trimiterea înapoi, de regulă în țara de origine sau într-o țară terță sigură, a persoanelor care nu mai au drept legal de a rămâne în Uniunea Europeană. Noul sistem propune reguli comune pentru toate statele membre, astfel încât, dacă o decizie de returnare este luată într-un stat, aceasta să poată fi recunoscută și aplicată și în alte state ale UE, fără a relua întreaga procedură. În același timp, sunt prevăzute mecanisme de cooperare între state și cu țările de origine pentru a facilita efectiv plecarea persoanei, fie voluntar, fie forțat.
Adoptarea poziției Parlamentului vine într-un context politic tensionat, caracterizat de negocieri între grupuri politice și de critici din partea societății civile, care avertizează asupra riscurilor pentru drepturile fundamentale.

Principalele modificări
În prezent, returnarea persoanelor din țări terțe aflate ilegal în UE este reglementată de Directiva 2008/115/CE, care stabilește standarde minime și permite statelor membre o marjă largă de implementare. Noul regulament urmărește să înlocuiască acest cadru fragmentat cu un sistem unitar, direct aplicabil, care să reducă diferențele dintre state și să crească rata efectivă a returnărilor, estimată în prezent la aproximativ 20%.

În primul rând, regulamentul instituie un sistem comun european de returnare (art. 42), bazat pe o procedură comună de returnare și readmisie, pe recunoașterea deciziilor între statele membre și pe cooperarea instituțională la nivelul Uniunii.

O schimbare centrală este introducerea unei obligații explicite de cooperare a persoanei vizate (art. 21). În practică, asta înseamnă că persoana aflată în procedură de returnare trebuie să colaboreze activ cu autoritățile: să spună cine este, să prezinte documente (dacă le are), să ofere amprente sau alte date și să nu dispară pe parcurs. Lipsa de cooperare poate însemna, de exemplu, refuzul de a da informații, folosirea unei identități false sau distrugerea documentelor.

Regulamentul consolidează și emiterea și executarea deciziilor de returnare (art. 7), stabilind obligația statelor membre de a adopta o decizie și de a lua toate măsurile necesare pentru executarea efectivă a acesteia.

Statele membre nu mai pot amâna sau evita luarea unei decizii: dacă o persoană nu are drept de ședere, autoritățile trebuie să emită o decizie de returnare și să se asigure că aceasta este pusă în aplicare în mod real, nu doar pe hârtie.

În același timp, sunt prevăzute excepții limitate de la emiterea deciziei de returnare (art. 8), de exemplu în situații de transfer către un alt stat membru sau existența unui drept de ședere în alt stat.

Asta înseamnă că nu toate cazurile duc automat la returnare: dacă persoana poate fi trimisă într-un alt stat UE responsabil de caz sau dacă are drept legal de ședere într-un alt stat membru, nu se emite o decizie de returnare clasică.

Regulamentul introduce, de asemenea, un cadru consolidat pentru gestionarea riscului de sustragere, prin obligații concrete impuse persoanei și prin măsuri administrative menite să asigure disponibilitatea acesteia pe parcursul procedurii, inclusiv obligația de a rămâne pe teritoriul statului competent și de a comunica modificările relevante.

Autoritățile încearcă să evite situațiile în care persoana „dispare” înainte de returnare. De aceea, pot impune reguli precum obligația de a rămâne într-o anumită zonă, de a anunța schimbarea adresei sau de a se prezenta periodic la autorități.

O altă noutate este introducerea unui ordin european de returnare, care standardizează elementele esențiale ale deciziei și permite circulația acesteia între statele membre prin Sistemul de Informații Schengen, facilitând astfel cooperarea și executarea transfrontalieră a returnărilor.

Decizia de returnare devine un document „valabil” în toată Uniunea Europeană. Dacă o persoană pleacă dintr-un stat în altul, autoritățile din noul stat pot vedea decizia în sistem și o pot aplica fără a relua procedura de la zero.

Regulamentul instituie și un mecanism de recunoaștere și executare a deciziilor emise de alte state membre, eliminând necesitatea reluării procedurii și reducând posibilitatea de eludare prin deplasare în interiorul UE. (Mutarea dintr-o țară UE în alta nu mai „resetează” situația juridică a persoanei. Deciziile sunt recunoscute reciproc, ceea ce face mai dificilă evitarea returnării prin deplasare între state.)

În ceea ce privește dimensiunea externă, regulamentul permite returnarea în state terțe cu care există acorduri sau înțelegeri privind returnarea, cu condiția respectării drepturilor fundamentale și a existenței unor mecanisme de monitorizare.

În final, regulamentul integrează readmisia ca parte a procedurii de returnare, introducând cereri standardizate și un cadru comun de cooperare cu statele terțe, inclusiv posibilitatea transferului de date în acest scop. Uniunea încearcă să facă mai eficient procesul prin care alte state acceptă înapoi persoanele returnate. Se folosesc proceduri standard și schimb de informații între autorități pentru a facilita acest proces.

Critici: riscuri pentru drepturile fundamentale și schimbarea echilibrului procedural
Reforma a fost întâmpinată cu critici consistente din partea organizațiilor societății civile, a unor experți în dreptul migrației și a unor grupuri politice din Parlamentul European, care susțin că noul regulament modifică echilibrul dintre eficiență și protecția drepturilor fundamentale.
O primă linie de critică vizează accentul pus pe executarea rapidă a returnărilor, care, în practică, poate reduce spațiul pentru evaluări individuale detaliate. Deși regulamentul menține formal garanțiile existente, inclusiv dreptul la o cale de atac și respectarea principiului nereturnării, criticii susțin că accelerarea procedurilor și standardizarea lor pot conduce la o aplicare mai rigidă și mai puțin sensibilă la circumstanțele individuale.

În al doilea rând, introducerea unei obligații extinse de cooperare este văzută ca o deplasare a responsabilității asupra persoanei vizate. Lipsa de cooperare poate atrage consecințe procedurale semnificative, ceea ce ridică întrebări în situațiile în care persoana nu poate coopera din motive obiective, cum ar fi lipsa documentelor sau traume asociate cu experiențe anterioare.
Un alt punct central îl reprezintă consolidarea mecanismelor de gestionare a riscului de sustragere, care permit aplicarea unor măsuri restrictive mai devreme în procedură. Criticii avertizează că aceste instrumente, deși justificate prin necesitatea eficienței, pot duce la o utilizare mai frecventă a restricțiilor de libertate, inclusiv detenția administrativă.

De asemenea, mecanismul de recunoaștere reciprocă a deciziilor de returnare ridică probleme din perspectiva controlului jurisdicțional. Executarea unei decizii emise într-un alt stat membru poate limita posibilitatea unei noi evaluări substanțiale, ceea ce, potrivit unor comentatori, poate afecta accesul efectiv la un recurs.

În ceea ce privește dimensiunea externă, posibilitatea returnării în state terțe pe baza unor acorduri sau înțelegeri a generat unele dintre cele mai puternice reacții critice. Deși regulamentul condiționează aceste transferuri de respectarea drepturilor fundamentale și de existența unor mecanisme de monitorizare, criticii susțin că, în practică, aceste garanții sunt greu de verificat. Mai concret, există riscul ca persoanele returnate să ajungă în centre de detenție în condiții precare, să fie private de acces real la proceduri legale sau să fie trimise mai departe către țări unde pot fi expuse la violență, abuzuri sau tratamente inumane.

 
Un grup de 16 experți independenți ai ONU, inclusiv Raportorul Special pentru drepturile migranților, Raportorul Special pentru combaterea rasismului și Grupul de lucru privind detenția arbitrară au atras atenția că astfel de mecanisme pot duce inclusiv la detenție arbitrară, lipsa unui proces echitabil sau încălcarea principiului de non-refoulement, adică returnarea unei persoane într-un loc unde riscă persecuție sau tratamente grave.

Opinie minoritară și opoziție politică
În Parlamentul European, opoziția față de regulament nu a fost majoritară, dar a fost semnificativă și bine articulată, în special din partea Grupului Verzilor și a Grupului Stângii, care au subliniat importanța drepturilor fundamentale și a protecției persoanelor vulnerabile.
O poziție minoritară formală a fost susținută de eurodeputați precum Tineke Strik (Verzi, Țările de Jos), Saskia Bricmont (Verzi, Belgia), Leoluca Orlando (Verzi, Italia), Erik Marquardt (Verzi, Germania), Alice Kuhnke (Verzi, Suedia) și Jaume Asens (Verzi, Spania).
Aceștia au criticat fundamentul reformei, susținând că aceasta se bazează pe o premisă problematică, potrivit căreia dificultățile sistemului de returnare sunt cauzate în principal de lipsa de cooperare a persoanelor vizate sau de riscuri de securitate, o interpretare considerată în contradicție cu analizele anterioare la nivelul Uniunii. În opinia lor, regulamentul promovează o abordare predominant punitivă și riscă să conducă la încălcări ale drepturilor fundamentale, în special prin posibilitatea transferului în „centre de returnare” în state terțe unde garanțiile nu pot fi asigurate în mod efectiv.

O a doua poziție minoritară, susținută de eurodeputați precum Ilaria Salis (Stânga, Italia), Gaetano Pedullà (Neafiliați, Italia), Emma Fourreau (Stânga, Franța), Hanna Gedin (Stânga, Suedia) și Valentina Palmisano (Neafiliați, Italia) a mers mai departe, calificând reforma drept parte a unui model de „deportare în masă” la nivel european.

Acești eurodeputați au avertizat că noul cadru poate conduce la extinderea detenției administrative pe perioade îndelungate, inclusiv pentru persoane care nu au comis infracțiuni, la limitarea efectivă a accesului la căi de atac și la transformarea returnării voluntare într-o opțiune dificil de realizat în practică. De asemenea, aceștia au criticat posibilitatea utilizării centrelor de returnare din state terțe în condiții în care drepturile fundamentale nu pot fi garantate.

În discursul public asociat acestor poziții, unii actori politici au făcut comparații explicite cu practicile din Statele Unite, în special cele asociate cu agenția ICE, argumentând că extinderea detenției, creșterea controlului și externalizarea returnărilor ar putea conduce, în timp, la o normalizare a unor practici intruzive și abuzive, inclusiv detenția pe scară largă sau separarea familiilor.

Votul europarlamentarilor români
Rezoluția a fost adoptată cu 396 de voturi pentru, 226 împotrivă și 30 de abțineri. Iată cum au votat europarlamentarii români:

Pentru
PPE : Bogdan, Buda, Falcă, Motreanu, Mureşan, Popescu, Vălean, Vincze, Winkler

ECR : Axinia, Sturdza, Târziu, Teodorescu, Terheş
Renew : Tomac

NI : Iovanovici Şoşoacă, Lazarus

Împotrivă
Verzi/ALE: Ștefănuță

Abțineri
S&D: Dîncu, Nica*
Renew: Barna

Europarlamentarul Dan Nica (S&D) a votat inițial împotrivă, însă ulterior și-a modificat votul în „abținere”. 

Au fost absenți de la acest vot europarlamentarii Mircea Hava (PPE), Mihai Tudose, Gabriela Firea, Claudiu Manda, Victor Negrescu, Maria Grapini, Gheorghe Cârciu, Dragoș Benea, Ștefan Mușoiu, Andi Cristea (S&D), Gheorghe Piperea (ECR), Vlad Voiculescu (Renew).