Dezbaterea din 25 noiembrie 2025 privind Pachetul Digital din plenul Parlamentului European a fost mai degrabă o radiografie a arhitecturii digitale a Uniunii. Ceea ce trebuia să fie o discuție tehnică s-a transformat într-o demonstrație a faptului că Europa nu reușește încă să-și reconcilieze ambiția de a deveni un actor global în tehnologie cu propriile limitări interne, instituționale și politice.

Pachetul Digital reprezintă încercarea Uniunii de a aduce într-un singur cadru regulile care guvernează datele, inteligența artificială, platformele online și economia digitală, un “manual unic” pentru funcționarea pieței digitale europene.

Construit ca o sinteză a legislației din ultimul deceniu, de la GDPR și AI Act la Regulamentul privind serviciile digitale (DSA) și Data Act, Pachetul Digital promite simplificare și coerență. Dezbaterea a arătat însă că nu există un consens real nici asupra nivelului de reglementare, nici asupra ritmului în care Europa ar trebui să avanseze. Fracturile sunt evidente: statele membre estice cer flexibilitate pentru inovare, cele vestice insistă pe garanții puternice pentru date și AI; grupurile politice se ciocnesc între logica pieței și logica protecției.

Uniunea se află într-un moment de inflexiune. Modul în care aceste tensiuni vor fi gestionate va defini nu doar arhitectura digitală europeană, ci și locul fiecărui stat membru în economia emergentă.

1. O Europă, patru viziuni digitale și nicio direcție comună
Poziționările grupurilor politice privind Pachetul Digital au arătat cât de fragmentată rămâne viziunea UE asupra transformării digitale. Pentru Partidul Popular European (PPE), Pachetul Digital reprezintă în primul rând o șansă de a reduce presiunea birocratică asupra companiilor și de a oferi industriei spațiul necesar pentru inovare. PPE a insistat că reglementarea UE trebuie să fie un instrument de competitivitate, nu un obstacol suplimentar.

Socialiștii (S&D) și Verzii au privit însă pachetul cu rezervă. Pentru ei, sub eticheta „simplificării” se poate ascunde o relaxare periculoasă a standardelor europene privind protecția datelor și funcționarea sistemelor AI. Nu întâmplător, intervențiile din aceste grupuri au vizat în special modul în care datele utilizatorilor, inclusiv cele din social media, sunt folosite pentru antrenarea modelelor de inteligență artificială fără consimțământ autentic.

Renew a încercat să păstreze o linie echilibrată. Grupul a cerut coerență legislativă și reguli uniforme pentru piața digitală, dar a refuzat orice compromis care ar putea afecta încrederea cetățenilor în protecția datelor.

La extrema opusă, grupurile populiste și suveraniste au solicitat o dereglementare aproape totală, invocând presiunea competiției globale și argumentând că UE pierde teren în fața Statelor Unite tocmai din cauza cadrului normativ excesiv.
Aceste diferențe nu sunt doar ideologice. Ele reflectă fault lines adânci, care afectează capacitatea Europei de a avea o viziune unitară asupra transformării digitale.

2. Reglementare în avans, implementare în urmă: paradoxul digital european

Această fractură conceptuală se resimte direct în modul în care UE produce legislație. Prima fisură majoră este ritmul: Europa reglementează mai repede decât își construiește instrumentele de implementare. AI Act este exemplul perfect, un cadru ambițios, dar însoțit de standarde tehnice incomplete și de orientări insuficiente pentru IMM-uri.

În lipsa unor ghiduri unitare, aplicarea devine fragmentată la nivel național, generând incertitudine juridică. Pentru România, unde capacitatea administrativă este deja întinsă la limită, acest decalaj transformă implementarea în exercițiu de supraviețuire instituțională.

3. Bătălia pentru date: între protecție, exploatare și tentația dereglementării GDPR
A treia fisură privește datele, resursa strategică a economiei digitale. Dezbaterea privind Omnibus a reaprins temerea că „simplificarea” ar putea conduce la o relaxare indirectă a GDPR, facilitând utilizarea datelor utilizatorilor pentru antrenarea modelelor de inteligență artificială fără consimțământ real. În țări cu alfabetizare digitală scăzută și instituții fragile în fața Big Tech, consecințele ar fi greu de inversat.

Problema este structurală. Platforme globale precum Facebook, Google, X sau ChatGPT folosesc masiv date observaționale și derivate, iar lipsa unor distincții clare între categoriile de date amplifică vulnerabilitatea Europei. Modelele americane de inteligență artificială au nevoie de date europene pentru a rămâne competitive, deoarece ecosistemul digital al UE oferă una dintre cele mai valoroase și diversificate baze de date din lume. Accesul la aceste date este, implicit, un interes strategic pentru companiile americane.

Această asimetrie este cu atât mai riscantă cu cât inteligența artificială devine infrastructura economică a următorului deceniu. Europa furnizează date, în timp ce actorii care capitalizează industrial sunt, în principal, giganții tehnologici americani, ce operează într-un cadru normativ mai permisiv.

Presiunile transatlantice sunt reale, chiar dacă rareori sunt articulate direct în plen. Ideea că Bruxelles-ul ar putea ajusta standardele digitale în schimbul unor concesii comerciale a generat reacții imediate. Pentru România, stat cu legături solide cu SUA, dar și cu o dependență tehnologică pronunțată, ecuația devine delicată: cum menții parteneriatul strategic fără a compromite autonomia digitală?

A patra fisură este de natură economică. Pachetul Digital readuce în discuție ideea „simplificării” cadrului normativ, de la ajustarea unor prevederi GDPR, la flexibilizarea cerințelor pentru sistemele AI cu risc ridicat și până la amânarea unor obligații privind siguranța și transparența modelelor. În practică, însă, aceste schimbări nu ar sprijini IMM-urile europene, beneficiarii declarați ai simplificării, ci actorii care dispun deja de avantajele structurale ale economiei digitale, pe giganții tehnologici pe care Europa încearcă să îi limiteze prin reglementare:

• infrastructură HPC la scară largă,
• acces la volume considerabile de date,
• capital abundent și rețele globale de investiții,
• capacitate de calcul și infrastructuri cloud distribuite internațional.

Astfel, o simplificare insuficient calibrată nu ar reduce dependența Europei de Big Tech, ci ar putea chiar să o amplifice. În loc să consolideze ecosistemul european de inovare, ar întări poziția dominantă a companiilor americane într-un moment în care inteligența artificială devine infrastructură economică esențială pentru competitivitatea globală.

România în dezbatere: lecția pe care nu ne mai permitem să o ignorăm
Într-o dezbatere complexă și fragmentată, singura intervenție românească din plen a venit din partea Adinei Vălean. Vălean a reiterat că competitivitatea europeană nu se poate construi pe „video-uri încărcate rapid” sau pe confortul consumatorului, ci pe productivitate industrială și pe capacitatea economiei reale de a transforma infrastructura digitală în valoare economică. „Digitalizarea nu este un scop în sine”, a subliniat ea. Contează modul în care folosim ceea ce avem: fabrici automatizate, rețele energetice inteligente, infrastructură HPC pentru cercetare. Aceasta este, de fapt, definiția competitivității moderne.

Mesajul ei se aliniază cu concluziile Raportului Draghi, care avertizează că UE nu poate reduce decalajul față de SUA doar prin reglementare sau prin extinderea formală a conectivității. Este nevoie de o strategie industrială coerentă, de politici de spectru bine calibrate, de consolidarea pieței telecom, de capital disponibil pe scară largă și de un cadru de date care să funcționeze pentru industrie, nu împotriva ei.

În acest context, Vălean a subliniat că noile reglementări trebuie să rămână proporționale și adaptate viitorului pentru a evita transformarea digitală într-o povară administrativă, cu impact sever asupra IMM-urilor din statele membre aflate în tranziție digitală, o realitate extrem de relevantă și pentru România.

Această realitate este confirmată de datele Eurostat. Peste 94% dintre gospodării au acces la internet, însă aproximativ 72% dintre firme au un nivel foarte scăzut de intensitate digitală, iar doar 23% dintre cetățeni folosesc servicii publice digitale, de trei ori mai puțin decât media europeană. Cu alte cuvinte, România a digitalizat consumul, dar nu economia. Iar productivitatea reflectă acest decalaj: valoarea adăugată per angajat rămâne mult sub media UE, semn că tehnologia nu este încă integrată în procesele industriale, energetice sau logistice. Într-o Uniune care își construiește competitivitatea pe funcționarea integrată a pieței unice, aceste diferențe nu rămân locale, ci fragilizează întregul lanț industrial european.