Criza migranților și răspunsul Europei

Poza cu un mic copil sirian, înecat pe un mal turcesc, a stârnit acum în inimile europenilor, în al 13-lea ceas, o nouă simpatie față de valurile de migranți şi refugiați care asaltează frontierele Uniunii. În același timp, o poză cu un tip, se pare luptător într-o miliție siriană care a ales și el calea Europei, dă apă la moară celor care văd în fenomenul migrației din 2015 un fel de debarcare din Normandia a Islamului și terorismului pe un continent slăbit de criză. Cine are (mai multă) dreptate? De unde brusc și dintr-o dată s-au rupt toate vadurile? Ce se întâmplă la frontierele Europei? Putem face ceva? Și,de ce nu, cine are de câștigat din toată afacerea asta?

Hai să stabilim câteva fapte. Când se moare pe capete, pe mare, în camioane, în tuneluri, disperarea și motivația celor care riscă viețile copiilor lor nu poate fi pusă la îndoială. Apoi, românii înşişi ca şi restul popoarelor din Europa sunt un popor de migranți. Aparent, unul extrem de ipocrit, care pe de o parte trăiește și muncește în proporție de cel puțin 10% prin alte țări dar reclamă orice fel de motiv posibil ca să nu primească la ei în țară alte nații de migranți și refugiați. În al treilea rând, toate declarațiile gen Traian Băsescu ieșit din vacanță și repostat de sute de ori pe Facebook că noi, popor de creștini, n-avem ce face dând ajutor și dovadă de caritate (caracteristică zică-se fundamental creștină) unor păgâni musulmani nu sunt decât exploatări ieftine ale fricii de străini.

Dimpotrivă, ar fi un moment excelent ca bisericile ortodoxe de la noi, catolice din Ungaria, să-și deschidă porțile pentru refugiați. Să facă colecții de haine și mâncare, cine știe, poate așa își demonstrează universalitatea și chiar mai și fac un pic de misionarism, tamponând cu caritate riscul clamat de „islamizare”.

Trebuie să facem o diferență. Până anul acesta, grosul migranților ce ținteau spre Europa veneau mai mult dinspre sud, de peste Mediterană. De peste 5 ani există acești „harraga” (cei care își ard documentele) din Africa de Nord, încă înainte de Primăvara Arabă, oameni fugiți de prin tot Maghrebul, ba chiar și de mai la sud, încercând să traverseze marea spre Europa. Fugind de războaiele din Darfur sau de sub jugurile diverselor regimuri totalitare, ei sunt cei care mureau pe mare cu sutele și miile ţintind Lampedusa ori Malta.

Noul val, care vine prin Turcia din Siria și Irak (în mare majoritate), dar și Afghanistan, sunt happeningul anului 2015 pentru Europa. Făcându-ne să uităm de Ucraina și Crimeea, ei sunt cei care pleacă de frica ISIS sau a lui Assad, în general, din orașe distruse și țări în care nu se mai poate trăi. Cifrele sunt imense, pe ce sursă te uiți, ele cresc în fiecare zi. E de aşteptat ca deschiderea filierei turce va mări de câteva ori numărul total de oameni ce vor intra acest an în UE față de alți ani. Cu garduri ungurești cu tot.

Acum, nu vreau să intru în lunga explicație de ce aleg acești oameni să vină spre Europa, când asta a fost deja explicat foarte bine. Voi ați vrea în Arabia Saudită, sau în Germania? Fapt e că vor în Vest. Pe drum, cum sunt foarte mulți, vor afecta pe toată lumea, fie că e vorba de Balcani, de o Macedonie oricum nu foarte stabilă sau o Ungarie oricum nu tocmai prietenoasă cu străinii. Țintind Germania, unii ajung și mai încolo. Deja sunt tabere de refugiați prin Bruxelles și în ultima vreme au murit 7 dintre ei încercând, în modul cel mai neavizat cu putinţă, să meargă pe jos prin Canalul Mânecii spre Marea Britanie. Este previzibil că mai devreme sau mai târziu se vor răspândi și în alte locuri, mai ales cei disperați care doar vor o viață decentă și stabilă. Da, vor ajunge și în România.

Teoretic, există Schengen, există Regulamentul Dublin, există o serie întreagă de măsuri foarte bine concepute să aibă de-a face cu cei care cer azil în UE. Totuşi, toate aceste politici sunt gândite pentru a face faţă unor situaţii de migrație până la un anumit nivel, fiind depăşite în cazul de faţă de intensitatea fluxului de migranţi . Regulamentul Dublin spune, de exemplu, că refugiații ce solicită azil trebuie să o facă în prima țară în din Uniune în care ajung. Ori, când de la începutul anului numai în Grecia (o țară cu populație de 11 milioane şi cu problemele bine ştiute) au ajuns cam 250000 de oameni, e clar că Grecia singură nu poate face faţă astfel că sistemul Dublin devine superfluu.

Și totuși, o să ziceți, problema asta există, fie ea și la scară mai mică de ani buni. De ce nu există noi politici, noi strategii?

Pentru ca în general, politicile europene în materie de imigraţie, inclusiv recenta modificare a regulamentului Dublin, au mers către cel mai mic numitor comun alegându-se în locul soluţiilor substanţiale şi pe termen lung nişte variante de compromis şi mai ales ieftine care să revizuiască dar să nu schimbe nimic.

Operațiunile navale (tardive) din Mediterană au reușit ce-i drept să salveze vieți, dar fără a adresa cauza sau efectele. Ajutorul dat statelor de proveniență a produs, în cel mai bun caz, efecte de stabilizare (ca în Tunisia), nici o diferență sau a fost chiar nociv (cu ajutoare date pentru Siria deturnate de ISIS sau Assad). Ca să nu mai vorbim că față de Siria, Irak, Assad și ISIS, adică acele cauze principale ale influxului din zilele astea, nici UE și nici SUA nu au avut rezultate majore în ultima vreme (în vreme ce Rusia aparent trimite direct soldații săi să lupte pentru guvern).

O problemă pentru liderii europeni temători este și că statutul de refugiat implică o serie întreagă de drepturi și protecții care sunt oferite de statul gazdă, de la simpla asistență medicală de urgență până la cursuri de limbă sau un adăpost. E absolut normal și în linie cu principiile de bază ale Europei să oferim așa ceva celor care au nevoie, să fim solidari și umani. Dar cât de mult poate fiecare stat membru să plătească, dacă ne gândim la această nouă povară socială?

Nu mult, nu dacă nu sunt dispuși să aloce sume mult mai mari din bugetele naționale pentru refugiați. Bani care nu pot toți veni din fonduri comunitare. Bani care sunt destinați, în multe cazuri, pentru sisteme sociale oricum îngreunate, pentru probleme interne accelerate de criza economică care abia a trecut (a trecut?). Și aici apare altă întrebare: care este raportul între solidaritatea europenilor față de suferința semenilor lor și responsabilitatea lor față de tot ce se întâmplă în alte părți ale lumii?

O parte a răspunsului este percepția față de acei semeni. Dacă ei sunt toți copii inocenți, sunt sigur că s-ar mai găsi bani la buget. Dar nu sunt. Nu toți.

Nu sunt nici toți monștri. Vorbim în proporție de 99.9% de oameni… normali, din țări ca Siria, Irak, Afghanistan, Libia, pe cât de normal poate fi cineva care s-a născut și a trăit o mare parte din viață într-o dictatură sau în război (deci seamănă cu mulți români). Dacă în ce-i privește pe harraga, era o oarecare majoritate de bărbați în bărci, deoarece mai mult ei își riscau viețile pe mare pentru a trimite bani rudelor muritoare de foame, noul val pare compus mai mult din întregi familii. Cei mai mulți fără alte interese ascunse.

Da, cei mai mulți musulmani. Dar la fel de musulmani cum sunt românii ortodocși, cu o ocazională trecere pe la biserică și un post o dată la câțiva ani. Nu fanatici, nu cu o agendă misionară. Cu batic pe cap ca și crucea de la oglinda taximetriștilor bucureșteni, cu rugăciunea pe covoraș ca și crucea făcută de aceiași taximetriști când trec prin fața unei biserici. Nu e un motiv de excluziune socială, sau de a fi lăsați să moară.

Dar da, printre ei probabil că există și infiltrați. Foști luptători, sau poate chiar actuali. Dar nu ISIS, care au interes să importe luptători din Europa ar fi interesați să se amestece cu migranții. Însă trebuie să fim tare naivi să nu realizăm că acest exod este o oportunitate excelentă pentru organizațiile care exportă teroare, ca Al Quaeda, să își trimită cel puțin soldați de rang mic în Europa, știind că va fi imposibil serviciilor europene să verifice pe toată lumea.

Însă adevărul trist este că dacă cineva vrea neapărat să comită atentate în Europa nu are nevoie de un scut de sute de mii de refugiați în jurul său. De altfel, s-au comis deja și înainte de criza aceasta. Nu prin amenințarea de islamizare sau terorism reprezintă acești oameni o amenințare pentru europeni. Ci prin schimbarea imprevizibilă pe care o vor aduce modului de viață european. Un mod de viață care, chiar și în România, este de-a dreptul paradisiac față de locurile de unde vin refugiații.

Încă ceva dacă vorbim de natura oaspeților ce ne bat la ușă. Dacă sunt refugiați, adică oameni care fug cu pielea de pe ei din țări unde riscă moartea sau abuzul, sau migranți economici, adică oameni care fug de un trai greu, sărăcie și chiar malnutriție. Întrebarea mea este: contează?

Sigur, din punctul de vedere al legislației în vigoare, depășită deja de realitate după cum am spus, , contează pentru ca pe un refugiat îl salvezi și cheltui bani pe el iar pe un migrant economic îl trimiți să-și gasească un rost la el acasă. Problema e că dacă avea deja un rost, nu venea. La urma urmei, toți românii fugiți înainte de 1989 în Vest puteau la fel de bine să stea să lucreze la stat. Toți românii din Italia din ziua de azi ar putea să se întoarcă, să lucreze ceva pe nimic și acasă, nu? E irelevant.

Au motivația radicală de a pleca, spre diferență de majoritatea populației umane, pentru care un cămin stabil este cel mai important lucru în viață. Și, mai mult decât atât, cât timp dezbatem noi cum să-i analizăm, motivația asta îi face să vină aici, peste mări și țări, în bărci, camioane neaerisite, trenuri, peste sau pe sub garduri de sârmă ghimpată. Putem să le spunem „nu, tu n-ai ce căuta aici” dar când e vorba de sute de mii, nu o să ajute. Ei vor veni oricum, până decidem noi motivația lor.

Vrem nu vrem, la fel ca italienii pe români și englezii pe polonezi, noi europenii vom trebui să-i acceptăm și pe acești noi migratori. Sau în fine, putem să nu-i acceptăm, să declarăm ca domnul Băsescu, că nu trebuie să-i primim. În ciuda obligațiilor față de Uniunea Europeană sau de alte state membre, care contribuie la bugete de unde noi ne facem autostrăzi (cât de cât), sau în ciuda solidarității față de alte ființe umane. Putem să declarăm noi sau Viktor Orban sau oricine orice, dacă sute de mii de oameni vor să ajungă cu orice preț la noi, nu-i putem opri fără a schimba oricum radical viețile și valorile noastre. Fie că sunt refugiați sau migranți.

Iar atunci când ei vor realiza că există și alte destinații în care viețile lor pot fi bune, vor veni și la noi în România. Iar dacă asta se va întâmpla numai cu o fracțiune din numărul lor total, nici frontierele noastre la standard de spațiul Schengen nu-i vor putea opri pe toți.

Dacă e să privim în urmă la ce se putea face mai bine, cred că pot fi scrise multe pagini. Însă cred că Uniunea a greșit legat de Primăvara Arabă, față de Siria, față de toate aceste crize, în primul rând prin jumătățile de măsură folosite constant. Mereu politicile au fost tardive, parțiale, aproape temătoare, fără constanță, fără consistență. Așteptând parcă mereu ca problema să se rezolve de la sine. Ba hai să dăm ajutor pentru Free Syrian Army, dar nu destul, nu vital, nu cât au nevoie. Statele membre au intervenit până la urmă în Libia, dar apoi s-au retras rapid. Bani s-au dat, peste tot, prea mult, dar mai mult de dragul de a se da, sau pe costuri operaționale (studii, rapoarte, diurne), cu impact minor sau de scurtă durată, fără a câștiga în mod real simpatiile localnicilor, cea mai importantă monedă de folosit pentru UE.

Iar când ISIS și-a arătat capul, DUPĂ ce Assad a folosit arme chimice împotriva propriului popor, când, țin să reamintesc, UE nu a făcut nimic activ dincolo de a transmite „semnale dure”, au lipsit din nou reacțiile puternice. Poate că dacă UE nu făcea absolut nimic, era chiar mai bine decât jumătățile de măsură aplicate peste tot în politica sa externă. Promisiunile fără substanță nu duc niciunde bine. Mă tem, de altfel, pentru Ucraina, la acest capitol.

Și că tot veni vorba, există la nivel geostrategic niște dileme, cel puţin pentru mine. Cum de acest val s-a declanșat atât de brusc, cum de zilnic pe plajele Greciei ajung mii de migranți? Cum de frontiera Turciei cu Siria, una în general bine securizată, dată fiind problema turcă față de kurzii sirieni dar și tensiunile cu Assad, brusc s-a deschis într-un asemenea hal, după mai bine de 4 ani? Cum de coastele turcești, altădată păzite de o armată eficientă și bine echipată, sunt acum ca o sită prin care proprietarii de bărci și bărcuțe fac averi întregi, cerând chiar și 1000 de euro pe cap de refugiat dus până la greci?

De ce tocmai acum se întâmplă toate acestea? E cel puțin o coincidență, favorabilă Rusiei, lui Assad și nocivă Europei, care se crede buricul pământului din punctul de vedere al drepturilor omului și libertății dar nu e nici măcar capabilă să facă față unui flux moderat de refugiați cu solidaritate și omenie (care se preconizează de ani de zile dat fiind războiul de acolo).

Acum nu sunt unul dintre cei ce cred că gândurile vă sunt ascultate de agenții secrete naționale care controlează tot și pe toți. Dar prea se potrivesc lucrurile. E o furtună perfectă, o înrăutățire a unei probleme ce durează de ani de zile, un asalt la ușa Europei. Chiar și dacă nu are absolut nimic de-a face cu situația, Putin nu poate să nu se distreze urmărind situația pe Russia Today.

Concluzia e că Europei îi va fi greu să se adapteze la această nouă situație. Una era să donezi 5 euro pentru ceva ce se întâmpla la mii de kilometri distanță, alta e să-i ai lângă Gara de Nord, cum se întâmplă acum la Bruxelles. Una e să fii îngrozit de poze cu copii morți împreună cu amicii la un suc într-un pub hipsterel, alta e să îți schimbi tu tabieturile pentru a te adapta la ceva neașteptat sau impus. Și cum te simți tu se simte și Uniunea Europeană. Cum și dacă vor putea să se adapteze liderii dar și cetățenii europeni la această nouă situație va răspunde la întrebarea dacă UE își merită rolul de lider în lume.